EDITORIAL - Prietenie sau utilitate?

: Vas-Gal Lorant

În cursul zilei de ieri preşedintele României, Traian Băsescu, s-a dus în Afganistan, după o vizită de două zile întreprinsă în Kazahstan. Potrivit presei centrale „comandantul trupelor NATO din Afganistan, generalul Stanley McCristal, şi generalul britanic Nick Carter l-au întâmpinat pe Traian Băsescu la sosirea pe aeroportul din Kandahar. Ulterior, preşedintele s-a deplasat la Qalat pentru a se întâlni cu militarii români (...) În Afganistan sunt dislocaţi 1.020 de miliari români, autorităţile de la Bucureşti hotărând, recent, dislocarea a încă 600. În ultimii ani au murit 12 români în războiul din Afganistan."
Despre ororile războiului din Afganistan am mai scris. Ceea ce se întâmplă acolo este inimaginabil, în sensul că militarii deplasaţi pe teatrele de operaţiune militară trebuie să fie, în permanenţă, cu ochii în patru, pentru a nu cădea victime în ambuscade puse la cale de luptătorii afgani.
După cum ştim deja, aceştia duc o aşa-numită luptă de gherilă, care presupune provocarea unor mari pagube materiale şi jertfe umane la costuri cât mai mici. Statele Unite ale Americii şi Puterile Aliate nu se aşteptau la o rezistenţă atât de puternică din partea talibanilor.
România, ca stat membru NATO şi aliat al SUA, s-a angajat să ia parte la războiul din Afganistan, ca urmare a atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. De multe ori s-a pus întrebarea: ce câştigă România din aceste alianţe? Nu prea multe, dar îşi consolidează poziţia în structurile europene şi euro-atlantice.
Întrebarea este, însă, cât se poate de justificată, deoarece în relaţiile internaţionale alianţele nu reprezintă prietenii, ci, mai degrabă, aşa cum spunea şi Aristotel, relaţii bazate pe utilitate. Mai mult decât atât, în vreme de război, statele au parte, aparent, de o alianţă mai puternică, bazată tocmai pe interese comune, încredere între părţi şi o reciprocitate a avantajelor. Totuşi, războiul este doar o formă a diplomaţiei, care reprezintă, prin negociere, instituţia conducătoare a relaţiilor internaţionale.
În acest context se desfăşoară politica de putere, în cadrul căreia datoria fiecărui stat în parte este de a-şi promova interesele, în raport cu interesele concurente ale altor state. Astfel, oamenii de stat devin, de regulă, agenţi ai interesului naţional, după cum afirma, în urmă cu ceva vreme, un autor de seamă în domeniul relaţiilor internaţionale, Martin Whight. Implicit, ajungem la concluzia că preşedintele Traian Băsescu este agentul intereselor României şi ale cetăţenilor acestei ţări pe planul politicii externe (şi nu numai). Pentru un conducător de stat acest fapt trebuie să reprezinte o onoare şi un prestigiu personal. Preşedintele Băsescu le-a dat asigurări militarilor români din Afganistan că le va fi aproape şi la bine şi la greu, sperând ca, până la sfârşitul mandatului său, militarii români să se poată întoarce în ţară.
Dar onoarea şi prestigiul se câştigă şi pe plan internaţional. În termeni specifici domeniului relaţiilor internaţionale prestigiul poate însemna, pe de o parte, abţinerea deliberată de la exploatarea propriei puteri sau, pe de altă parte, poate însemna forţarea altui popor de a recunoaşte puterea ta, cu orice ocazie, fiind o politică extremă de afirmare a onoarei şi a intereselor. Dacă este să încercăm un joc de cuvinte, vorbim despre putere bazată pe reputaţie şi o reputaţie bazată pe putere. Ei bine, în acest sens nu putem spune că România se bucură de o reputaţie de stat puternic, dar, pentru SUA, este aliatul perfect, în sensul că nu are mari pretenţii şi, de cele mai multe ori, joacă hora americanilor.
Statul român ar trebui să insiste, însă, în mod deosebit, pe această latură, pentru a da relaţiilor de prietenie de pe scena politicii internaţionale şi un caracter, bine conturat, de utilitate.

Despre autor: