Şpaga dăunează Sănătăţii

: Corespondent

Înainte de a se interna în orice spital din România, orice om întreg la minte pregăteşte tradiţionalul plic cu bani. Apoi trece pe la biserică. Dacă nu ştie prea multe despre putreziciunea din sistemul nostru sanitar, în naivitatea lui, se roagă să se întoarcă acasă sănătos tun. Dacă omul a mai venit în contact cu spitalul, nu mai cere Domnului decât să-l ajute să nu plece din spital mai bolnav decât a intrat. Sau, dacă scapă de boala cu care s-a dus, să nu se pricopsească cu încă vreo două noi. Ne-am obişnuit toţi cu această situaţie şi nu este deloc de mirare că pacienţii nu ajung în spital decât cu boli în faze foarte avansate.
Este normal să se întâmple aşa, atâta vreme cât nu trece o săptămână în care presa să nu relateze o poveste de groază din vreun spital: pacienţi care mor cu zile din cauza neatenţiei, neştiinţei sau indiferenţei personalului sanitar, pacienţi care, trataţi de o anumită boală, se trezesc cu fel de fel de infecţii intraspitaliceşti datorate mizeriei crunte din aşezământ etc. În situaţia în care nefericitul pacient este o persoană cât de cât cunoscută, nu reacţionează doar presa ci şi politicienii, opinia publică şi, întotdeauna, conducerile spitalelor. După un astfel de caz intens mediatizat, lucrurile se desfăşoară după acelaşi calapod: politicienii aruncă vina pe umerii directorului de spital, numit tocmai de către ei, iar dacă directorul nu are o poziţie extrem de influentă pe lângă ministrul Sănătăţii, este demis, în locul lui fiind numit altul, nu în funcţie de competenţa lui ci de devotamentul faţă de partid; pacienţii care au trecut prin situaţii similare cazului mediatizat îşi exprimă revolta pe forumuri; iar personalul sanitar nu îşi asumă niciodată responsabilitatea tragediei care a iscat scandalul, ci se spală întotdeauna pe mâini, invocând insuficienţa fondurilor alocate sistemului sanitar. De fapt, toată lumea admite că asta e situaţia şi nu putem decât să ne resemnăm. De resemnat ne-am resemnat de douăzeci de ani, dar nu pentru că am crede că, într-adevăr, nu se poate face nimic, ci pentru că ştim că NU SE VREA să se facă nimic. Nici din partea politicienilor, nici din partea medicilor. Pentru ei sistemul funcţionează perfect aşa cum este.
Cei douăzeci de ani de dezinteres absolut din partea clasei politice faţă de Sănătate se explică prin faptul că spitalele publice româneşti nu tratează politicieni români. Pentru ei există în ţară clinici particulare sau, dacă este vorba de ceva mai grav, clinici occidentale cu renume. De ce şi-ar mai bate capul cu spitalele publice? Iar dezinteresul personalului sanitar faţă de dezastrul din spitale este, şi acesta, la fel de simplu de explicat. Este întreţinut nu de asistente sau infirmiere, care, până la urmă, sunt obligate să facă ceea ce le spun medicii, ci tocmai de către… medici. Dacă sistemul sanitar ar funcţiona relativ normal, ar mai fugi cineva după medici cu plicul cu bani? Ar mai putea medicii direcţiona pacienţii către clinicile private unde lucrează după programul din spital, pe motiv că la spital nu sunt de nici unele?
Dacă medicii ar fi obligaţi să aleagă între sistemul privat şi cel de stat, probabil că altfel ar arăta sistemul public de sănătate. Din nefericire, singurii care pot face o lege în acest sens sunt… politicienii.

Despre autor: